PRAXIS  INVENTICA

Fiinţa umană trăieşte sub semnul valorilor perene de bine, frumos şi adevăr. Deşi binele predomină în morală, frumosul în artă, adevărul în ştiinţă şi filozofie, este imposibilă o delimitare netă a domeniilor de studiu, care se suprapun mai mult sau mai puţin pe traiectoria devenirii umane. Cunoaşterea ştiinţifică coexistă cu cea filozofică influenţându-se reciproc, atât în evoluţia istorică a omenirii, cât şi în planul conştiinţei individuale şi la nivelul mentalului  colectiv, diferenţele fiind, cu precădere, de ordin meodologic. Este tulburătoare afirmaţia lui  Malreaux că „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Destinul fiinţei umane nu poate fi plasat între credinţă şi negare, pentru că Omul îşi justifică existenţa în Univers prin creativitate. Concepţiile religioase pot fi corelate cu reprezentările filozofice primare ale omenirii care au marcat profund diverse evenimente istorice.
Propun termenul de logozofie sau logosofie(din gr. logos = ştiinţă, sophia = înţelepciune) pentru a exprima opţiunea pentru o nouă cunoaştere,  în care ştiinţa şi filozofia sunt integrate într-un ansamblu unitar de interpretare a existenţei şi de reconfigurare a disponibilităţilor  de acţiune umană.  Prin adevăruri relative, fiinţa umană tinde asimptotic spre cunoaşterea adevărului absolut. Demersul cognitiv în ştiinţă şi filozofie a fost sugerat de marele gânditor Descartes prin celebra îndoială metodică “Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum” (Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist). Un rol important  în istoria cunoaşterii realităţii l-au avut  Kant, Hegel şi Karl Marx, reprezentanţi de seamă ai filozofiei clasice germane.
Immanuel Kant(1724-1804) a elaborat un sistem filozofic propriu(idealismul transcendental) expus în cele trei lucrări fundamentale : “Critica raţiunii pure”, consacrată teoriei cunoaşterii, “Critica raţiunii practice”,  consacrată eticii şi  “Critica puterii de judecată”, consacrată esteticii şi teoriei finalităţii naturii. El porneşte de la convingerea că lucrurile şi procesele realităţii  există în sine, ca entităţi obiective. Procesul cunoaşterii începe cu experienţa sensibilă, cu stimularea organelor de simţ, fără ca prin aceasta să fie cunoscute lucrurile în sine, ci numai aşa cum apar, deoarece în procesul interacţiunii ar interveni activ şi transformator formele subiective şi apriorice ale sensibilităţii(spaţiul şi timpul), precum şi ale intelectului(conceptele de substanţă, cauzalitate, necesitate etc.). Prin abordarea novatoare a raportului subiect-obiect, Kant realizează o sinteză reuşită între empirism şi raţionalism.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel(1770-1831), a conceput un sistem idealist-obiectiv de interpretare a realităţii bazat pe metodologia dialectică, expus  în numeroase lucrări, precum: “Fenomenologia spiritului”, “Ştiinţa logicii”, “Enciclopedia ştiinţelor filozofice”, “Prelegeri de estetică”, “Prelegeri de istorie a filozofiei” etc.  Marele gânditor a pus la baza întregii existenţe  coceptul universal de “idee absolută”, din care derivă lumea cu întreaga bogăţie de determinări, aspecte şi manifestări concrete. În automişcarea ei, ideea absolută începe de la o abstracţie nedeterminată(teza), parcurge un proces de degradare prin care se exteriorizează sub formă de natură(antiteza) şi se ridică apoi la abstracţia finală(sinteza), etapă în care spiritul, ca unitate a ideii şi naturii, a depăşit contradicţia şi, odată cu ea, realitatea. Cunoaşterea, istoria şi cultura au fost privite ca procese în devenire, caracteristica lor esenţială fiind trecerea de la simplu la complex, de la inferior la superior. Hegel a elaborat sistematic dialectica, a analizat universalitatea contradicţiei, dedublarea unicului în laturi contrare, legea transformării acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum şi mecanismele negării negaţiei. În logică a promovat un sistem complex al categoriilor şi a subliniat caracterul dialectic al cunoaşterii, pe care a prezentat-o ca un proces continuu de apropiere progresivă a  gândirii de adevărul absolut.
Karl Marx(1818-1883) s-a remarcat prin abordarea dialectică a naturii, societăţii şi gândirii de pe poziţii materialiste în lucrări precum: “Contribuţii la critica filozofiei hegeliene a dreptului”, “Manuscrisele economico-filozofice din 1844”, “Mizeria filozofiei”, “Capitalul”,  “Contribuţii la critica economiei politice” etc. Termenul de materie este folosit cu cu semnificaţia de realitate obiectivă, existentă  independent de conştiinţă şi reflectată  de aceasta. Materia este factorul primordial al existenţei iar conştiinţa este un factor secundar, derivat. Delimitându-se de Hegel, Marx declară: “Metoda mea dialectică este -  în ceea ce priveşte baza ei – nu numai diferită de cea a lui Hegel, ci chiar opusul ei. Pentru Hegel, procesul gândirii, pe care sub denumirea de idee, îl transformă într-un subiect de sine stătător, este demiurgul realului... La mine, dimpotrivă, idealul nu este altceva decât materialul transpus şi tradus în capul omului”.  În viziunea lui Marx, structurile sociale şi politice apar în procesul vieţii materiale, care poate oferi cheia înţelegerii istoriei omenirii.
Considerate, fie independente, fie în conexiunea lor reciprocă, spaţiul şi timpul au reprezentat o provocare permanentă  pentru marii gânditori din istoria culturii şi civilizaţiei. Aceste concepte sunt analizate de diverse discipline:
- matematica construieşte modele suple şi generale pentru spaţii euclidiene şi neeuclidiene cu trei  sau cu mai multe dimensiuni;
-fizica analizează proprietăţile spaţio-temporale ale mişcării şi structurii materiei în cadrul unor teorii moderne ca teoria relativităţii restrânse, teoria relativităţii generalizate, mecanica cuantică, termodinamica proceselor ireversibile;
-cosmologia este preocupată de evoluţia universului  în spaţiu şi timp;
-metodologia ştiinţelor se interesează de elucidarea statului conceptelor şi ipotezelor ştiinţifice referitoare la spaţiu şi timp, a rolului acestora în elaborarea unor sisteme teoretice, precum şi a modalităţilor de validare a construcţiilor teoretice;
-teoria culturii caută unele explicaţii ale artei şi culturii unor popoare şi civilizaţii prin prisma reprezentărilor de spaţiu şi timp şi rolul acestora în structurarea internă a creaţiilor artistice.
Epoca modernă(sec.XVI, XVII) a cunoscut două interpretări opuse ale raportului dintre dimensiunile spaţio-temporale şi  materia în permanentă mişcare. Spre deosebire de Descartes care a negat existenţa spaţiului vid, prin identificarea sa cu materia, Newton a postulat  spaţiul absolut şi timpul absolut, drept cadre de referinţă ale mişcării corpurilor. Conceperea unui spaţiu infinit, omogen şi izotrop, descris  printr-o metrică euclidiană
                                     ds² =  dx² +dy²+ dz²
precum şi a unui timp  absolut, care se scurge uniform, într-un singur sens - din trecut, prin present spre viitor - a permis formularea ” programului mecanicist “ în ştiinţă, prin reducerea lumii reale la reprezentări mecanice.
La sfârşitul secolului al XIX-lea fizica a intrat într-o perioadă de profunde transformări teoretice, prin punerea în evidenţă a relativităţii fenomenelor fizice, dependenţa structurilor spaţio-temporale de materia în mişcare, dualismul corpuscul-undă şi comportamentul probabilistic al particulelor din microcosmos. În teoria relativităţii restrânse, concepută de Albert Einstein în 1905, se arată că spaţiul şi timpul sunt intrinsec legate într-un continuu cvadridimensional(univers Minkowski) descris printr-o metrică pseudoeuclidiană 
                                      ds² =  dx² +dy²+ dz² –c² dt²,  unde c este viteza luminii în vid.
Mergând mai departe cu analiza mişcării corpurilor în sisteme de referinţă neinerţiale, genialul gânditor  a creat  între anii 1908 şi 1916 teoria relativităţii generalizate în care prezintă  modelul  universului  cvadridimensional, descris printr-o metrică neeuclidiană(riemanniană) 
                                      ds² =  g_ij dx_idx_j, unde tensorii  g_ij depind de concentraţiile de masă.
La nivelul microcosmosului, comportamentul microparticulelor este descris prin unda asociată, al cărei modul la pătrat exprimă probabilitatea de localizare a acestora în unitatea de volum din spaţiu. Noţiunea de traiectorie îşi pierde sensul clasic, având în vedere că incertitudinile în determinarea simultană a variabilelor canonic conjugate(coordonatele şi componentele corespunzătoare ale impulsului mecanic) satisfac relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg.  Unda asociată se poate determina prin rezolvarea ecuaţiei cu derivate parţiale propusă în anul 1926 de către E. Schrödinger. Deoarece ecuaţia atemporală a lui Schrödinger este liniară şi omogenă, orice combinaţie liniară de soluţii reprezintă tot o soluţie, astfel încât mulţimea soluţiilor se poate organiza ca un spaţiu liniar, infinit dimensional, numit spaţiul lui Hilbert.
Judecând derularea timpului la nivelul structurilor biologice, psihice şi sociale, pot fi  puse în evidenţă noi aspecte faţă de timpul fizic. Procesele biologice sunt reglate prin bioritmuri interne, cele psihice sunt marcate de trăirile subiective, iar derularea evenimentelor sociale este unică în felul său.
Orice  stare macroscopică a unui sistem termodinamic este realizată prin diverse microstări. Totalitatea microstărilor compatible cu o stare macroscopică dată formează un colectiv statistic sau un ansamblu virtual. Parametrii macroscopici ai unui  sistem termodinamic se obţin prin medierea statistică a mărimilor microscopice corespunzătore particulelor componente. Gibbs a propus poosibilitatea studiului evoluţiei sistemului în timp prin analiza în spaţiul fazelor a ansamblului virtual, întrucât, conform ipotezei ergodice, medierea temporal  este echivalentă cu medierea spaţială.
În termodinamica proceselor ireversibile(procese situate departe de starea de echilibru, neizolate faţă de mediul extern cu care schimbă energie şi substanţă), I. Priggogine conferă unei structuri disipative comportamentul unei totalităţi organizate, caracterizată prin dimensiuni şi ritmuri intrinseci, dar şi prin istoria sa. Fiinţarea şi devenirea sunt înţelese prin intermediul unei pluralităţi de timpuri, ce presupun interacţiunea ireversibilă cu lumea şi participarea la propria devenire.
Cunoaşterea existenţei se raportează la coordonate spaţio-temporale, intrinsec legate între ele şi de materia care  se manifestă doar  în mişcare şi transformare. La nivelul actual al cunoaşterii, se cosideră că formele fundamentale de exitenţă a materiei sunt substanţa şi câmpul.
Înainte de a prezenta ipoteze novatoare în dialectica devenirii existenţei,  este utilă o descriere succintă a cunoştinţelor actuale despre particulele elementare,  domeniu esenţial în care se desfăşoară confruntarea creativă de idei ştiinţifice la nivelul structurii şi interacţiunilor fundamentale ale materiei.
Modelul standard se raportează la două tipuri de particule elementare, şi anume:
1. particule mesager, care transmit interacţiunile fundamentale – fotonul, pentru  interacţiunile electromagnetice, bosonii vectoriali intermediari, pentru interacţiunile slabe, gluonii, pentru interacţiunile tari, gravitonul, pentru interacţiunile gravitaţinale;
2. particule generatoare de câmp, din care fac parte quarcurile(up, down, charm, strange, top, beauty) şi leptonii(electronul, miuonul, tauonul, neutrinul electronic, neutrinul miuonic, neutrinul tau).
Alte particule, deşi sunt cosiderate elementare, au o structură complexă, ca de exemplu:
- nucleonii proton şi neutron sunt sisteme de trei quarcuri p(uud), n(udd);
-hadronii, sunt particule elementare complexe, care interacţionează electromagnetic, tare şi slab, de tipul mezonilor(fomaţi din două quarcuri) şi al barionilor(formaţi din trei quarcuri).
Unele asemănări între interacţiunile electromagnetice şi cele slabe, au condus la schema unificării acestora, pentru care S. Weinberg, A. Salam şi S. Glashow au primit premiul Nobel. S-au făcut chiar şi încercări pentru unificarea interacţiunilor electromagnetice, tari şi slabe, cu posibilitatea de cuplare a hadronilor cu leptonii, asfel încât legile de conservare ale numerelor barionic şi leptonic să fie înlocuite printr-o singură lege de conservare a numărului lepto-barionic. Potrivit estimărilor, interacţiunile tari, electromagnetice şi slabe, converg la o scară de unificare,caracterizată prin distanţe de ordinul 10^-31m şi energii de aproximativ10¹⁵GeV. La energii mai joase, se aplică teoria unificată electro-slabă, care prezice existenţa bosonului Higgs, considerat responsabil pentru generarea maselor celorlalte particule. De remarcat că, fiecărei particule îi corespunde o antiparticulă, având aceeaşi masă, dar sarcinile electrică, barionică şi stranietatea sunt de semne contrare. Particulele şi antiparticulele corespunzătoare se pot genera în perechi, la energii suficient de mari, dar şi anihila reciproc, prin emisie a doi fotoni  sau a altor particule identice. Timpul mediu de viaţă al particulelor variază în limite forte largi, de la foarte mici, pentru particulele de rezonanţă, la valori foarte mari, practic infinite, pentru particule stabile ca fotonul, protonul, electronul şi neutrino. În acest cadru conceptual, propunem spre analiză teoria vortex a materiei, care are la bază conceptele de vortex şi particulă universală.
Orice teorie nouă trebuie să se bazeze pe ipoteze verosimile, care trebuie să îndeplinească unele cerinţe:
-să aibă simplitate logică şi generalitate maximă;
-să nu contrazică total rezultatele anterioare ale ştiinţei;
-să aibă valoare predictivă, altfel spus, să coreleze evoluţia unei game variate de fenomene;
-să fie testabile, adică să dea naştere la enunţuri empirice verificabile în practică.
Teoria vortex a materiei este o concepție novatoare de tip configurațional pentru structurarea materiei pe diverse nivele de organizare, prin abordarea dialectică a devenirii existenței.  Se știe că materia și antimateria nu pot exista împreună deoarece se anihilează reciproc, transformându-se în energie. Conceptul de vortex are semnificația de punte de legătură între materia din Universul nostru și antimateria din Universul complementar. Prin conceperea  vortex-ului ca structură de bază a existenţei se  abordează unitar conceptele de substanţă şi câmpuri de forţe, precum şi legile fundamentale ale fizicii, care capătă o explicaţie coerentă.
Modelul vortex al devenirii existenței este sugerat de teoremele lui Gauss pentru câmpul gravitațional și câmpul electric, care pun în evidență surse de tip convergent(puțuri) și divergent(izvoare) pentru particule universale, al căror comportament poate fi descris riguros în cadrul mecanicii cuantice și al teoriei relativității. Referitor la legea atracției universale și legea lui Coulomb, se poate demonstra teoretic și verifica experimental că vortex-urile convergente se atrag iar cele divergente se resping prin forțe invers proporționale cu pătratul distanței dintre ele. Oricărei microparticule i se poate asocia un vortex simplu sau reprezintă o anumită configurație a acestora. În cadrul teoriei vortex pot fi explicate fără dificultate structurile elementare din Univers, existența antiparticulelor și fenomenul de anihilare, relația lui Einstein dintre masă și energie etc. Teoria vortex se poate aplica la câmpul electromagnetic pentru reformularea unitară a ecuaţiilor lui Maxwell. Pe lângă interacţiunile electromagnetice, se pot explica şi celelalte trei interacţiuni fundamentale din Univers – gravitaţionale,  tari şi slabe.  Câmpurile de forţe gravitaţionale, electromagnetice, tari şi slabe, reprezintă patru moduri distincte de configurare prin vortex-uri a particulelor universale implicate.
Un argument astronomic în favoarea teoriei propuse, este evoluția unor stele către stadiul de „black hole”, un veritabil vortex care se manifestă la scară cosmică. Găurile de vierme, numite și poduri Einstein-Rosen, reprezintă o extensie a găurilor negre, dincolo de raza Schwarzschild, a unor soluții pentru ecuațiile teoriei relativității generalizate. Ele sunt construcții topologice care „leagă printr-o scurtătură” zone îndepărtate ale Universului. În teoria vortex, podurile Einstein-Rosen asigură schimbul succesiv de particule universale între Universul nostru și Universul complementar.
Trăim într-un Univers dinamic a cărui evoluţie are la bază legile fundamentale ale dialecticii.
Un bilanţ pozitiv al tuturor debitelor  de particule prin vortex-uri, are ca efect global expansiunea Universului nostru şi contracţia Universului complementar. Dificultăţile de înţelegere intuitivă a realităţii obiective  pot fi depăşite la nivel abstract, prin extinderea teoriei relativităţii la evenimentele care se desfăşoară într-un spaţiu cvadridimensional dual, având în comun axa timpului, cu sens unic - din trecut, prin prezent, spre viitor(principiul cauzalităţii). Spre deosebire de materia structurată, cea nestructurată este omogenă şi izotropă, din cauza proceselor aleatoare de ciocnire dintre particulele universale.
Este bine de amintit că,  legile de conservare a unor mărimi fizice admit o abordare interesantă în cadrul mecanicii analitice, fiind intrinsec legate de omogenitatea şi izotropia spaţiului, precum şi de uniformitatea timpului, prin aşa-numitele operaţii de simetrie(translaţia în spaţiu, rotaţia spaţială, translaţia în timp). Conform teoremei lui Noether, într-un sistem izolat fiecărei operaţii de simetrie îi corespunde o lege de conservare a unei mărimi fizice. Spre exemplu, din invarianţa funcţiei lui Lagrange faţă de translaţiile infinitezimale în spaţiu, rotaţiile spaţiale infinitezimale  şi translaţiile infinitezimale în timp, rezultă legile de consevare ale impulsului mecanic, momentului cinetic, respectiv energiei mecanice totale. Este o provocare tulburătoare pentru cercetarea teoretică să pună în evidenţă ansamblul complet al operaţiilor de simetrie care să justifice toate legile de conservare din microcosmos.
La nivel abstract, se ştie că antiparticulele sunt „reflexia în oglindă” a particulelor corespunzătoare. Iată cum trebuie procedat la nivel intuitiv, mai puţin riguros dar sugestiv. Să presupunem o suprafaţă care separă două medii şi care este prevăzută cu un orificiu prin care trece un fluid, aflat eventual în rotaţie, adică îl putem asimila cu un vortex parţial. Pe o faţă fluidul intră(vortex convergent) iar pe cealaltă iese(vortex divergent). Mai mult, doi observatori imaginari situaţi în cele două medii, văd rotaţia vortex-ului în sensuri contrare, alfel spus o percep ca o reflexie în oglindă, mai precis ca o transformare geometrică de tip simetrie faţă de un plan. În teoria propusă, vortex-ul este o punte de legatură între Universul nostru (format din materie) şi Universul complementar (format din antimaterie). La nivel structurilor elementare ale existenţei, vortex-ul este o unitate dialectică particulă-antiparticulă, care nu se anihilează, deoarece contrariile se află în universuri diferite. Particulele universale sunt entităţi care cuantifică existenţa la nivelul cel mai profund. Interacţiunile dintre particulele universale respectă legile de conservare ale energiei, impulsului mecanic şi momentului cinetic.
Într-o abordare clasică, se poate considera că, între două ciocniri consecutive,  particulele universale se deplasează rectiliniu şi uniform, cu viteza luminii în vid. Teoria vortex este intrinsec legată de teoria relativităţii, dar şi de teoria cuantică, ciocnirile dintre particulele universale fiind procese aleatoare. Dacă  se aplică teoria cuantică, abordare mai dificilă dar riguroasă, atunci comportamentul particulelor universale este descris în termeni de probabilitate, noţiunea de traiectorie  îşi pierde sensul, aşa cum rezultă din relaţiile de  incertitudine ale lui Heisenberg. Deoarece masa şi modulul vitezei particulei elementare sunt constante, incertitudinea în determinarea componentelor impulsului mecanic şi a cordonatelor de poziţionare în spaţiu, sunt legate de incertitudinile de determinare a direcţiei de mişcare. Alfel spus, particula universală este o unitate de contrarii, care exprimă continuitatea şi discontinuitatea realităţii obiective. Pentru particulele universale, energia şi masa de mişcare sunt mărimi   redundante, având în vedere  relaţia lui Einstein, E=mc², dintre energie şi masa de mişcare.
Spre deosebire de mişcarea de transaţie a particulelor universale, cea de rotaţie în jurul axelor proprii este bogată în semnificaţii. Mişcarea de rotaţie în jurul unei axe proprii este caracterizată prin momentul cinetic de spin S. Particulele universale cu moment cinetic de spin  nenul au două orientări preferenţiale pentru pentru axa de rotaţie – perpendicular şi paralel faţă de direcţia de deplasare. Prin aplicarea legilor de conservare, rezultă că în procesele de interacţiune dintre două particule universale, acestea schimbă între ele vitezele, impulsul mecanic şi momentul cinetic. Particula universală  poate fi asociată  cu fotonul  sau cu neutrino, care corespund celor două stări cuantice diferite – cu axa de rotaţie perpendiculară respectiv paralelă faţă  de  direcţia de mişcare.  Se ştie că fotonul şi electronul au timpul mediu de viaţă infinit, nu au masă de repaus iar numerele cuantice de spin sunt diferite de zero.  Deşi gravitonul nu a fost pus în evidenţă până în prezent, se pare că această particulă elementară, fără masă de repaus, corespunde unei particule universale care nu are mişcare de rotaţie, şi deci, nici moment cinetic.
În devenirea existenţei, informaţia joacă un rol esenţial, prin îmbogăţirea în semnificaţii a dualităţilor cauzalitate-întâmplare, necesitate-libertate.  În general,  domeniul de raportare a conceptului de informaţie este nelimitat,  fiindcă include totul, atât ca realitate cât şi ca posibilitate, de la structurile materiale şi spirituale,  la procese şi legi de transformare.  Informaţia nu este independentă de materie, ea este un factor pasiv dar şi activ, care se manifestă în structurarea  şi interacţiunile sistemelor materiale pe diverse nivele de organizare. Materia şi informaţia formează o unitate dialectică de contrarii, care face posibilă trecerea de la inert la viu în devenirea existenţei, şi pe un plan superior, la conştiinţă.  În derularea evenimentelor din realitatea obiectivă informaţia se exprimă deseori prin relaţia cauză-efect. Câmpurile asociate particulelor universale reprezintă canale eficiente  de transmitere a informaţiei prin unde progresive sau staţionare.
O undă cu dimensiuni cosmice poate conţine informaţia pentru modificarea  diferenţei de concentraţie a particulelor universale în cele două universuri complementare, factor esenţial în generarea  vortex-urilor şi deci, în devenirea existenţei.
Prin acumularea de informaţii în structurile materiale s-a produs saltul calitativ la organismele vii între care s-au stabilit anumite conexiuni şi relaţii în cursul evoluţiei filogenetice. Nivelul cel mai înalt al informaţiei se exprimă la fiinţa umană sub formă de conştiinţă prin dezvoltarea gândirii şi raportare activă, atât  la lumea exterioară cât  şi la sine. Inteligenţa este trăsătura fundamentală a fiinţei umane,  care prin raţiune şi imaginaţie prelucrează creativ informaţia. Verificarea  rezultatelor teoretice se face prin experimente în laborator sau în activitatea practică.   Este o mare diferenţă între prelucrarea informaţiei  de către Homo sapiens şi celelalte specii din regnul animal. Deşi se vorbeşte de stadiul procesării informaţiei la nivel de inteligenţă artificială, doar omul este capabil de  creativitate, sensibilitate şi visare, de urmărire prin voinţă a unor a unor idealuri, puse sub semnul valorilor perene de bine, frumos şi adevă, alfel spus, numai omul este capabil să prelucreze conştient informaţia.
Semnificaţia actuală a conceptului de informaţie se poate găsi în dicţionarul explicativ al limbii romăne, unde se precizează:
“Informaţie – 1. Comunicare, veste, ştire, care pune pe cineva la curent cu o situaţie  2.Lămurire asupra unei persoane sau asupra unui lucru; izvoare, surse 3. fiecare din elementele noi, în raport cu cunoştinţele prealabile, cuprinse în semnificaţia unui simbol sau a unui grup de simboluri(mesaj scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicaţie a unui instrument etc.)  *Teoria informaţiei = teorie matematică a proprietăţilor generale ale surselor de informaţie, ale canalelor de transmisie şi ale instalaţiilor de păstrare şi de prelucrare a informaţiilor”.
După unii specialişti noţiunea de informaţie este o noţiune primară, adică nedefinibilă cu ajutorul altor noţiuni.
Primul pas în elaborarea teoriei informaţiei a fost făcut în 1927 de către R. Hartley, prin cosideraţiile sale referitoare la posibilităţile de cuantificare a informaţiei. Însă,  bazele teoriei informaţiei au fost puse de inginerul american C.E. Shannon, prin publicarea în anul 1948 a lucrării “O teorie matematică a comunicaţiei”,  în care a definit o măsură a cantităţii de informaţie şi a analizat transmiterea informaţiei prin canale de comunicaţie, oferind unele soluţii pentru reducerea perturbaţiilor care afectează mesajele transmise.  În concepţia sa, între informaţie şi nedeterminare există o legătură directă, fapt care permite măsurarea acesteia. Un eveniment conţine informaţie, dacă nu este cunoscut aprioric(dinainte), iar rezultatul obţinut înlătură o anumită nedeterminare.  Astfel, se poate considera un un experiment ale cărui rezultate determină sistemul complet de stări (A₁, A₂, ..., A_n) având probabilităţile de realizare (P₁, P₂, ..., P_n), unde 0  P_i    1(probabilităţile sunt totdeauna subunitare),    P₁+ P₂+…+ P_n =   1 (condiţia de normare). Pentru măsurarea cantităţii de informaţie, Shannon a introdus noţiunea de entropie, definită astfel:  

                                                 H= - (P₁ log₂P₁+ P₂ log₂P₂+…+ P_n log₂P_n)
Ca unitate de măsură a informaţiei se foloseşte bitul, care este asociat unui experiment cu două evenimente echiprobabile ( H = log₂2=1bit).
Transmiterea informaţiilor a preocupat omul din cele mai vechi timpuri. Anul 1440 este deosebit de important în istoria comunicaţiilor, prin inventarea tiparului de către Gutenberg,. Cărţile, revistele şi ziarele  sunt surse condensate de informaţii, suportul unei memorii sociale cu transmitere între generaţii. Secolul al XIX-lea a însemnat un salt uriaş în telecomunicaţii, prin apariţia telegrafului, telefonului, radiodifuziunii şi televiziunii, iar secolul al XX-lea este marcat de transmiterea informaţiilor prin satelit.  Utilizarea undelor electromagnetice în comunicaţii a permis  stabilirea, aproape instantanee, de legături între două puncte oarecare de pe suprafaţa Terrei. Fără comunicare între indivizi, omenirea nu ar fi ajuns la nivelul civilizaţiei actuale.  În procesul de comunicare emiţătorul codifică informaţia sub formă de mesaj, îl transmite printr-un canal de comunicaţie la receptor, care îl decodifică pentru a extrage informaţia. 
Limba este un mijloc esenţial de exprimare a gândirii, de fixare a ideilor şi de comunicare între oameni. Utilizarea limbii de către de către diverşi subiecţi, apţi să comunice oral sau în scris, constitue limbajul. Faţă de limbajul uman, caracterizat printr-o mare bogăţie de semnificaţii, în tehnica de calcul se utilizează limbajele de programare, alcătuite după reguli precise, care nu admit interpretări nuanţate.  La nivel psihic, cuvintele unei limbi se află în corespondenţă cu un sistem logic de noţiuni, care a evoluat progresiv, pe măsura dezvoltării ontogenetice şi filogenetice a fiinţei umane.
Subscriu la afirmaţia lui Protagoras că  “Omul este măsura tuturor lucrurilor”.  Se poate spune că fiinţa umană este cea mai fascinantă realizare a  naturii  cunoscută până în prezent, care dă sens şi valoare întregii existenţe. S-ar putea ca viitorul să ofere tulburătoare surprize despre fiinţe extraterestre care au  atins  nivele avansate de civilizaţie pe alte sisteme planetare.  Progresul tehnic şi tehnologic va permite în perspectivă colonizarea unor corpuri cereşti de către  pământeni. Până atunci, este de datoria fiecărui locuitor al Terrei să gospodărească cu grijă resursle materiale şi energetice de care dispune, să promoveze creativitatea şi să protejeze mediul ambiant printr-o politică ecologică înţeleaptă.